Pietrele din grădina Preasfinţitului Dorimedont (I)

Viaţa PS Dorimedont a fost ca a unui copil care încearcă să îmblânzească o oaste de monştri

Când l-a cunoscut pe şeful statului, PS Dorimedont era stareţ la Noul-Neamţ, iar Voronin visa să ajungă preşedinte



„Am încercat întotdeauna să bat în direcţia de unde vine pericolul, însă oamenii acceptă să le spui şi minciuni, numai să fie pe placul lor. De aceea, toate pietrele cad în grădina lui Dorimedont. Sunt şi persona non-grata în Transnistria, pentru că am apărat Seminarul „Noul-Neamţ”. Cred că preşedintele trebuie să înţeleagă că ceea ce face e anormal şi că, astfel, încalcă drepturile elementare ale creştinilor ortodocşi. În privinţa aceasta, am vorbit cu el şi i-am explicat că trebuie să schimbe denumirea partidului, pentru că ideologia marxist-leninistă este una antiumană. I-am amintit că susţine o ideologie distructivă şi totalitară, care a dus omenirea la pierzare. Voronin mi-a spus că este de acord, însă o va face mai târziu, fiindcă „în partid sunt mulţi bătrâni”. Am făcut şi declaraţii în care ceream renunţarea la toate dogmele comuniste, dar, din păcate, n-am primit niciun răspuns”, a declarat pentru TIMPUL
episcopul de Edineţ şi Briceni, PS Dorimedont, cu jumătate de an înainte de deces.

Iar cu o lună până la accidentul rutier, produs
pe şoseaua Donduşeni-Otaci în seara zilei de 5 decembrie 2006, care i-a şi provocat decesul, vizitându-l pe preotul Pavel Borşevschi, episcopul i-a spus: „Părinte, în ultimul timp, tare mulţi nu mă iubesc. Şi dacă nu m-ar iubi, i-aş înţelege, dar ei, pe deasupra, mă şi urăsc”.

PS Dorimedont este cunoscut ca singurul episcop din Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove care nu s-a implicat vreodată în politică, care nu se certa cu nimeni, vorbea întotdeauna cu blândeţe şi niciodată n-a fost auzit ridicându-şi vocea. El a fost singurul doctor în teologie printre ierarhii de la Chişinău.

Însă, a devenit o persoană incomodă în cercurile politice şi bisericeşti, fiindcă nu i-a fost teamă să zică „da”, când era „da”, şi „nu”, când era „nu”, fapt care l-a costat prea scump…

Subsemnatul este creştin ortodox şi frecventează bisericile Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove (MCÎM) - nu sunt prorus, dar nu vreau să-mi schimb biserica în care m-am născut. Prin acest articol, nu-mi propun să arăt că biserica ortodoxă nu e cea adevărată sau să fac dezbinare în mitropolie, ci doar să atrag atenţia asupra declinului înspăimântător în care aceasta se scufundă în ultima vreme. Mulţi m-au sfătuit să nu fac sminteală în biserică, dar când sminteala din partea conducătorilor bisericii se face evidentă, când ortodoxia a rămas doar ca o mască ruptă şi bizară, în spatele căreia se săvârşesc fapte strigătoare la cer, consider că aceste lucruri trebuie, cel puţin, prevenite. Ceea ce se poate vedea ca în palmă prin exemplul unui om, care a avut de suferit mult din simplul motiv că a trăit creştineşte într-o ţară creştină. Indiferent dacă a fost sau nu programat, decesul acestui om este imaginea pură a ţării noastre, fiind opera întregului sistem de guvernare a statului R. Moldova şi a Bisericii Ortodoxe din Moldova, lucru de care vă puteţi convinge din cele ce urmează.

Multe dintre sursele pe care le-am solicitat în cadrul acestei investigaţii ne-au rugat să le păstrăm anonimatul, fiindu-le frică să vorbească, „atâta timp cât ne conduc comuniştii”.

„Spion al bisericii române”

Viaţa PS Dorimedont a fost ca a unui copil care încearcă să îmblânzească o oaste de monştri, dorind să fie prieten cu toţi. Potrivit preotului Pavel Borşevschi, deşi făcea parte din MCÎM, episcopul n-a fost niciodată contra Bisericii Române, ci dimpotrivă, i-a iubit pe români ca pe nişte fraţi, cu aceeaşi dragoste pe care a nutrit-o şi faţă de ruşi, considerând că „toţi creştinii sunt poporul lui Dumnezeu”. I s-a propus să treacă la Patriarhia Română, ca mitropolit al Basarabiei sau ca unul dintre cei mai influenţi ierarhi, dar el n-a acceptat, afirmând că, de va trece toată ţara la Patriarhia Română, va trece şi el, fiindcă nu vrea să facă schismă în biserică. Chiar şi ÎPS Petru, Mitropolitul Basarabiei, ne-a spus că, „deşi nu eram împreună, ne aflam întotdeauna în relaţii bune cu PS Dorimedont”.

De aceste relaţii s-au folosit însă episcopul Petru, de Ungheni şi Nisporeni, şi alţi clerici, pentru care prezenţa PS Dorimedont în MCÎM era un impediment în calea de a-şi face „o strălucită carieră bisericească”. Ca să-l compromită, aceştia au stârnit vorbe precum că el s-ar fi pregătit să treacă sub Bucureşti sau Constantinopol. După ce s-a opus hirotonirii episcopilor Petru şi Marchel şi eventualei hirotonii a protoiereului Ioan Vulpe, menţionând că e ruşinos şi anormal pentru o biserică să aibă asemenea ierarhi, PS Dorimedont a fost declarat drept „spion al Bisericii Ortodoxe Române”.

Dar PS Dorimedont a trăit toată viaţa pentru Dumnezeu şi pentru apropiaţii săi. Fiind episcop, dormea pe un pat
îngust, ţinea cu stricteţe toate posturile, nu primea mită, ceea ce, în biserica noastră, a cam intrat în vogă. Totodată, îşi pedepsea preoţii care nu oficiau slujbele după cum se cuvine. Aflându-se într-un sat, la o biserică, i-a spus preotului: „Ieşi, părinte, şi predică!”, la care preotul a zâmbit sfios: „Ei, Vladâca, chiar aşa…”. „Chiar aşa, părinte, că oamenii vin la biserică după cuvântul lui Dumnezeu! Altminteri, îţi iau crucea pentru două săptămâni”, i-a răspuns ierarhul. De aceea, pe unde a trecut Dorimedont, în urma lui a rămas ordine, credinţă şi dragoste. Mitropolia îl certa că, deşi este la nord, îl ajută şi unii businessmeni din centrul republicii, el însă nu şi-a făcut avere, iar banii căpătaţi i-a investit în deschiderea a două şcoli şi a unui institut teologic la Edineţ.

„Nu merit să fiu mitropolit”

Relaţiile bune pe care le avea, iniţial, cu ÎPS Vladimir s-au spulberat după tranzacţia dintre Mitropolit şi episcopul de Tiraspol şi Dubăsari, Iustinian, cu privire la cedarea Mănăstirii şi Seminarului „Noul-Neamţ” părţii transnistrene, despre care se spune că ar fi costat un milion de dolari, dar n-a putut fi îndeplinită atâta timp cât exista episcopul Dorimedont - cel care a ridicat mănăstirea din ruine, i-a fost primul stareţ şi a apărat-o de fiecare dată.

Apoi, când a vrut să deschidă, la Edineţ, Institutul Teologic Ortodox (ITO), Mitropolitul s-a împotrivit din nou, PS Dorimedont reuşind să înregistreze ITO doar după multe refuzuri constante. „Mitropolitul era contra acestor şcoli, fiindcă nu-i convenea ca Dorimedont să pregătească cadre, care ar putea să rămână sub ascultarea lui”, este de părere preotul Pavel Borşevschi.

Pentru că poziţia PS Dorimedont se bătea cap în cap cu politica Mitropoliei, ierarhul a încetat să mai fie invitat la şedinţele Sinodului, al cărui membru era, dacă se ştia că va vota împotrivă. Când vota contra, la Moscova se spunea că s-a abţinut, iar când se abţinea, Patriarhia era anunţată că a votat „pro”. Mai mult, PS Petru şi unii preoţi, care nu-şi puteau face un „viitor episcopal” din cauza lui, au început să-l asalteze pe ÎPS Vladimir cu zvonuri precum că Dorimedont vrea să ajungă mitropolit. Discutând despre aceasta cu prietenii săi, episcopul zicea: „Nu merit eu asemenea sarcină. Eu am crucea mea, pe care trebuie s-o rabd şi s-o duc”.

„Eu nu prietenesc cu comuniştii”

Când l-a cunoscut pe şeful statului, PS Dorimedont era stareţ la Noul-Neamţ, iar Voronin visa să ajungă preşedinte. Mama acestuia l-a sfătuit că, de vrea să-şi atingă visul, să meargă la mănăstire, anume la părintele Dorimedont. Ascultându-l atent, stareţul i-a răspuns cu blândeţea omniprezentă pe faţa-i: „Eu, dle Voronin, nu prietenesc cu comuniştii. Lăsaţi-vă de comunism şi vom fi fraţi”. Voronin a fost de acord, dar l-a rugat pe stareţ să mai aştepte puţin, promiţându-i că se va dezice de comunism foarte degrabă. Crezându-l pe cuvânt, părintele i-a dăruit tot sufletul şi curând au devenit prieteni. Fraţii şi alţi apropiaţi ai regretatului susţin că aproape în orice discuţie cu preşedintele, ierarhul insista ca ultimul „să se lase de dracul”. Uneori, liderul PCRM rămânea peste noapte la mănăstire, iar alteori se cerea singur în ospeţie la stareţ.

Mai târziu, părintele devenise episcop, iar Voronin preşedinte şi buna înţelegere dintre ei s-a menţinut… până la începutul celui de-al doilea mandat al lui Voronin, când episcopul a început să-l întrebe de ce nu face nimic bun pentru ţara pe care o conduce, căci oamenii au avut încredere în el, alegându-l. Unii creştini îşi amintesc cum episcopul întreba: „De ce se întâmplă astea la noi, în Moldova - o ţară micuţă ca cinci copeici? Iată, azi am o întâlnire cu Voronin, mâine - cu altul, şi eu le spun tuturor că nu-i bine ceea ce fac, dar ei zic: „Da! Da! Da!” şi nu fac nimic”. PS Dorimedont încerca, de exemplu, să-l convingă pe preşedinte că mănăstirile Căpriana şi Curchi au fost distruse de stat şi anume statul este dator să le reconstruiască. Tudor Cecan, tatăl episcopului, afirmă că fiu-său îi spunea deseori: „Tată, de ce Mitropolitul s-a dat după Voronin? El trebuie să aibă respect faţă de preşedinte, dar nu e om de stat, ci e capul bisericii şi nu trebuie să fie legat…”. „Când se întâlnea cu Voronin, el îi spunea totul în faţă, dar acestuia nu i-a convenit”, susţine Tudor Cecan.

În 2005, de Duminica Mare, fiind hramul oraşului Călăraşi, aici au fost invitaţi preşedintele Voronin, Mitropolitul Vladimir, episcopii Dorimedont şi Anatolie. În predica sa, ÎPS Vladimir a adus multe laude lui Voronin şi partidului comunist. Apoi, a vorbit preşedintele, care a adus multe laude Mitropolitului şi comuniştilor. PS Dorimedont şi-a cerut voie să vorbească, dar nu i s-a permis. După slujbă, au mers, împreună cu enoriaşii, la masă şi acolo cuvântările au continuat pe acelaşi ton. Atunci, episcopul s-a ridicat de la masă şi, fără binecuvântare, şi-a făcut semnul crucii şi s-a adresat creştinilor: „Iubiţi fraţi întru Hristos! Cu tot respectul meu faţă de preşedinte şi faţă de mitropolit, nu pot să privesc nepăsător cum azi, când ne-am adunat aici ca să ne bucurăm cu Domnul, biserica s-a transformat în tribună politică. Şi dvs., dle preşedinte, prea mult vă lăudaţi, dar nu faceţi nimic!”, după care a ţinut o predică despre sărbătoarea din acea zi. Mitropolitul şi şeful statului au muţit şi au ieşit albi, cu capurile plecate, trişti…

„Toate astea n-au să se termine cu bine”

Episcopul a atras de mai multe ori atenţia Mitropoliei şi asupra păcatului simoniei, de care s-ar fi făcut vinovat PS Petru (Musteaţă), care ar fi plătit pentru hirotonirea sa peste 500 mii de dolari şi de faptul că Mitropolitul, în loc să ajute biserica, transferă fondurile acesteia peste hotare. „Vladâca, ce-i cu banditismul ăsta?”, era întrebarea pe care i-o adresa frecvent Mitropolitului, fără să se bucure de vreun răspuns.

În 2006, apărând preoţii de la Ungheni şi Călăraşi, care au refuzat să-l primească ca episcop pe PS Petru, el a stârnit iarăşi mânia ÎPS Vladimir. În timpul conflictului, Mitropolitul i-a arătat descifrările tuturor apelurilor telefonice pe care PS Dorimedont le-a primit şi le-a făcut de la mobilul său în perioada respectivă, dându-i de înţeles că-i cunoaşte fiece pas.

În cele din urmă, episcopul de Nord a început să sufoce conducerea statului şi a MCÎM, ambele solicitând Moscovei să-l transfere în Rusia. Tatăl episcopului ne-a spus că fiu-său i-a mărturisit, în primăvara trecută, că Voronin s-a adresat PF Alexie al II-lea cu rugămintea: „Ĺńëč çŕáĺđĺňĺ Äîđčěĺäîíňŕ â Đîńńčţ, â Ěîëäŕâčč áóäĺň ńďîęîéíî č ěčđíî!” („Dacă îl veţi lua pe Dorimedont în Rusia, în Moldova va fi linişte şi pace!”)…

„Toate astea n-au să se termine cu bine”, le spunea PS Dorimedont creştinilor săi. Iar pe Voronin, care se depărtase de el, îl sfătuia: „Nu te lăuda, dar fă ceva bun şi am să te laud eu!”. Mai mult, faptul că autoritatea sa în nordul republicii creştea vizibil îngrijora Chişinăul. Potrivit deputatului AMN, Vasile Grozavu, care l-a cunoscut personal, PS Dorimedont a luptat tot timpul pentru curăţarea bisericii de toate necurăţiile. „El nu se dădea atras în politică, dar nu se temea de nimeni şi spunea lucrurilor pe nume. Când Voronin l-a certat că e din opoziţie, episcopul i-a răspuns că e normal ca într-o ţară civilizată să existe opoziţie, ca factor de accelerare a progresului în orice domeniu”, a adăugat Grozavu.

„N-a spus nimic deosebit, dar era altul”

De o lună, de când maşina sa era deteriorată, PS Dorimedont circula cu un automobil de model „Renault Megane”, fabricat în anul 2005, care aparţine preotului Serghei Cireş - un bun prieten al episcopului. Din spusele acestuia, cumpărând maşina, el a ales-o şi pentru că aceasta corespundea normelor de siguranţă, având şase airbaguri.

Cu această maşină, însoţit de arhidiaconul Ioanichie, care i-a fost şofer în ultimii 12 ani, şi fratele său, protodiaconul Onufrie, episcopul s-a pornit, în seara de 5 decembrie 2006, din Chişinău spre Mănăstirea „Sf. Mitrofan” din Călărăşeuca, care, în ziua următoare, îşi sărbătorea hramul. Din spusele egumenei Eufrosenia, stareţa mănăstirii, din anul 1999, episcopul îi vizita în acea zi de fiecare dată. Or, se ştia de demult că, în seara aceea, PS Dorimedont se va deplasa pe şoseaua Donduşeni-Otaci. „În ajun, l-am sunat să-l întreb dacă vine. Mi-a spus: „Da, matuşka, cu ajutorul lui Dumnezeu, neapărat o să venim”, îşi aminteşte egumena.

În ajun, cu aceeaşi maşină şi însoţit de fraţii săi, ierarhul şi-a vizitat pentru ultima dată părinţii - în s. Petrunea, r-l Glodeni. Tatăl său îşi aminteşte de acea zi, plângând: „N-a spus nimic deosebit, dar era altul. O săruta pe mama altfel, şi pe mine tot. De obicei, ne sărutam mâinile şi gata, dar acum ne-a strâns la piept şi ne-a sărutat pe obraji. Îl rugam să rămână peste noapte, dar el se grăbea. Încă era ziuă, când a plecat…”. La Chişinău, au înnoptat la fratele episcopului, Onufrie, iar în dimineaţa următoare au mers la o întreprindere din Puhoi. Ioanichie a rămas să se odihnească, iar la volan s-a urcat Onufrie. Maşina a fost lăsată fără supraveghere doar 30 de minute, la Puhoi, şi altele zece, cât s-au pregătit de drum ca să plece la Călărăşeuca. Fiind ceaţă, şoferul i-a sugerat ierarhului să renunţe la călătorie, iar PS Dorimedont l-a mustrat: „La toate poţi să renunţi, frate, dar numai nu la slujbă!”.

„Ce-am să fac mai departe?”

Cu o oră până la accident, PS Dorimedont l-a sunat pe PS Anatolie, episcopul de Cahul şi Hânceşti, spunându-i că, peste două zile, va împlini 20 de ani de călugărie şi va sluji la Lipcani. „Eu l-am felicitat, dar el a adăugat cu o voce joasă: „Ispîtîvai! Ispîtîvai! (Încearcă-mă! Încearcă-mă!) Oare ce-am să fac mai departe?”, ne spune episcopul de Sud. Peste jumătate de oră, a sunat-o din nou pe egumena Eufrosenia: „Matuşka, să fii în biserică, ca să reuşim să facem slujba!”.

La 18.30, maşina se apropia de intrarea în satul Moşana. Deşi era timp de noapte şi ceaţă, drumul era bun. Urma o curbă spre stânga, în faţa căreia Ioanichie a pierdut controlul volanului. „Am scăzut treptat viteza, dar, din ceaţă, au apărut brusc pe şosea multe gropi alăturate. Şi nu era niciun indicator care să arate drum denivelat! Nimerind cu roţile-n gropi, n-am mai putut face nimic - maşina a zburat înainte... A ieşit de pe traseu - care se afla la înălţime de circa un metru de nivelul satului -, s-a lovit cu partea din faţă de un stâlp, apoi a dat jos un gard şi s-a rostogolit frontal, oprindu-se cu roţile-n sus. Am strigat: „Doamne Dumnezeule, ce se întâmplă?!”, apoi am ieşit speriat pe fereastră, urmat de Onufrie, şi am alergat la şosea. Am oprit o maşină care venea din urmă, dar nu s-a oprit. Ne-am întrebat unde-i Stăpânul şi i-am văzut numai capul, ieşit din maşină. Nu puteam să-l scoatem şi i-am pus o haină sub cap, fiindcă şedea cu faţa în ţărână. Apoi, l-am rugat pe un om din sat să ne ajute să-l scoatem şi l-am culcat pe iarbă. „Nu-mi simt mâinile, nici picioarele şi mă doare spatele”, a spus el. Nu puteam să sunăm, căci nu era acoperire pentru telefonul mobil
. Şi am alergat departe, pe un deal, de unde l-am sunat pe comisarul de Ocniţa, pe care-l cunoşteam, şi pe părintele Pavel Borşevschi”, ne relatează Ioanichie.

În momentul impactului, niciunul din cele şase airbaguri ale automobilului nu s-a deschis, iar tetiera de la bancheta pe care şedea întotdeauna ierarhul s-a dislocat, lovindu-l cu ambele tije în spate.

Peste zece minute a venit poliţia, iar PS Dorimedont a rămas culcat pe iarbă, în beznă, cu faţa în sus, încă jumătate de oră, până când a venit şi “Salvarea”. Onufrie, fratele cel mai mic, cu o mână fracturată, i-a stat alături. „El vorbea şi era în conştiinţă deplină”, îşi aminteşte protodiaconul.

Potrivit egumenei Eufrosenia, la acea oră, curtea Mănăstirii Călărăşeuca era plină de oameni, care-şi aşteptau cu nerăbdare arhipăstorul…